Asta e nesimtire curata!!!!

Nu am nimic cu persoanele care folosesc mijloacele de transport in comun. Nu ma deranjeaza autobuzele pline la refuz cu calatori. Nu ma deranjeaza nici macar mirosurile insuportabile pe care sunt obligata sa le inhalez si nu sunt deloc frustrata de inghesuiala din autobuze in care nu mai ai loc sa arunci un pai. Glumeam. Ma enerveaza toate aceste lucruri si ma mai enerveaza nepasarea soferului care conduce mijlocul de transport de parca ar duce cartofi la piata. Citand un calator frustrat de faptul ca autobuzul era prea plin si nu mai avea loc "asta e nesimtire curata!". Oare ce e mai nesimtire? Ca tu ca pasager care urci de la o statie unde nu coboara nimeni si autobuzul da semne ca nu vrea sa te duca si pe tine pana acasa, sau ca, in ciuda faptului ca tu esti cel care inghesui pe alti calatori mai norocosi pretinzi respect de la ceilalti?
Unii au comentat remarca nepotrivita a acestuia altii aveau alte indignari. Cert este faptul ca, la statia unde coboara de obicei foarte multa lume, calatorii ce s-au urcat ultimii nu vroiau sa faca loc celor care vroiau sa scape calvarului numit autobuz. Nu am uitat sa dau coate si bineinteles sa-l plagiez pe cetateanul indignat :" asta este nesimtire curata! Nici macar sa coboram nu ne lasati!".
Ce au avut de spus in apararea lor nu am stat sa mai ascult pentru ca dadusem peste aglomeratia din statie, unde lumea isi dadea coate spre a urca in cutiile de conserve ce carau cartofi la piata. Asta chiar ca este nesimtire curata.

Franz Liszt catre Marie d'Agoult

Decembrie 1834
Marie!Marie!

Ma lasa sa repet acest nume de sute de ori
de mii de ori, ma lasa,
caci de trei zile il tin ascuns in mine, ma striveste
simt ca iau foc.
Acum nu-ti scriu. Nu. Iti sunt alaturea, te vad te aud.
O eternitate in bratele tale...Paradis si infern, toate sunt in tine,
si chiar mai mult de-atat...
O!Lasa-ma sa-mi urlu delirul.
Realitatea rea, ingusta, nu-mi mai impune limite.
Sa ne traim viata pan ala ultima picatura,
iubirile si nefericirea, toate!
O! ma credeai capabil de sacrifiuciu, de castitate
de cumpatare si pietate, nu-i asa?
Sa nu mai vorbim despre astea...
tu esti cea care trebuie sa decizi, sa pui la indoiala,
sa tragi concluzii, sa ma salvezi cum crezi de cuviinta.
Lasa-ma sa fiu nebun si insensibil.
Nu poti face nimic, absolut nimic pentru mine.
Mi-e bine acum, cand iti vorbesc.
Asa trebuie sa fie! Sa fie!

Despartire

Cand va incepe ploaia sa nu te astepti sa-mi mai deschid umbrela
Cand va iesi soarele sa nu te astepti sa rascolim nisipul
Nu voi mai fi acolo cand va veni refluxul.
Printre albastre randuri imi voi lasa tristetea
Pe marea cea inspumata imi voi lasa tacerea.

Pe stancile cu glasuri din scoici tacute-n ganduri
Imi voi zidi palatul din caramida-n randuri.
Sa nu m-astepti sa vin acolo unde vrei
Sa nu ma strigi, sperand ca voi fi ca ieri.

Cand va incepe luna sa cante a ei balada
Sa nu mai speri ca poate iti voi aduce vesnic mangaierea.
Cand vor incepe stele sa mai sclipeasca intr-una
Sa stii ca am spus "Adio" pentru totdeauna.

Din trecut in viitor

Mereu cautam motive sa ne ascundem, sa ne prefacem ca nu exista anumite lucruri. Mintim crezand ca astfel putem evita o confruntare cu noi insine. Cateodata ne iese, alteori nu. Uneori este normal sa ne autoprotejam dar...exista momente cand facem rau celorlati, cand fara sa vrem ii ranim. Multi am trecut prin asemenea momente si atunci am fi dorit sa ne facem invizibili sa disparem pe moment si sa aparem cand totul a trecut.
Ce frumos suna. Realitatea este alta. Nu putem sa disparem pur si simplu pentru ca nu este corect fata de persoana in cauza. Si niciodata nu se stie cand va veni momentul in care vom regreta alegerile facute.
Nu sunt deprimata si nici macar trista. Nu am facut acest lucru de curand ( sa evit sa dau explicatii unei persoane referitor la o anumita actiune a mea), dar candva am fost adepta acestei metode. Nu m-a ajutat deloc, problema imi revenea in minte mereu si mereu, parca amintindu-mi de greseala facuta. Nu am actionat dar poate lucrurile ar fi stat altfel daca as fi facut ceva.
Facem multe greseli, iertam foarte mult dar cel ami mult conteaza sa realizezi ca ai gresit, ca iti pare rau si ca esti dispus sa o iei de la capat. Multi vor face acelasi lucru si pentru noi, ne vor lovi sau ne vor ierta, important este sa fim pregatiti sa ne ridicam , sa ne scuturam de trecut si sa privim in vitor. Mai increzatori, mai optimisti si mai sinceri.
Eu deja am inceput sa fac acest lucru si ma simt mai bine. Viata parca imi surade si imi da o a doua sansa, pe care nu am de gand sa o ratez. Multe lucruri au ramas de spus si cred ca le voi spune. Restul vor ramane doar povesti si amintiri ce se termina cu ...eram odata.

Mister...

Pentru voi sunt un mister, căci
Acolo unde niciodată
Nu răsare soarele,
Sunt inima şi sufletul meu.
Niciodată nu veţi şti
Să descifraţi misterul
Sufletului ce-mi plânge
Şi tristeţea ce mă stăpâneşte!
Pentru voi, voi fi o corabie,
Ce alunecă pe valurile mării înspumate
Ale mării în furtună
Întotdeauna voi sta
Şi voi aştepta ca ea să treacă

Şi când ea va trece
Durerea mea va rămâne aici, căci
Voi lua cu mine, pentru totdeauna,
Misterul poeziei scrise aici.

Poezia noptii

Lumini arzând pe o margine de lume
Fluturi strigând nemurirea
Oameni disperaţi după iubire
Speră la un drum spre mântuire.

Tăceri ascunse în scoici ferecate cu lacăte
Lăcaşuri uitate cu mii de păcate
Drumuri îngustate de locuri uitate
Sunt pline de oameni cu inimi furate.

Uneori fericirea doare

De curand mi-au fost confirmate temerile. Fericirea e de scurta durata si chiar doare. Doare foarte tare si iti lasa un gust amar si un sentiment de singurate nu-ti da pace. Nu, nu am fost parasita de iubit nici tradata de vre-un prieten. Mi-a fost indeplinita o dorinta mai veche. Am primit un cadou care m-a costat mai mult decat as fi fost in stare sa platesc.
Bucuria nu m-a facut mai fericita si nici mai vesela ci din contra m-a facut sa realizez ca nimic nu dureaza prea mult, ca fericirea este un lucru relativ si de scurta durata. In loc sa fiu bucuroasa m-am intristat ca si cum ceva rau mi s-ar fi intamplat. De fapt chiar asa a fost. Am avut sentimentul ca am pierdut ceva, pe cineva, un prieten. N-am inteles reactia avuta de persoana respectiva si nici nu cred ca voi putea.
Concluzia este ca dorintele nu merita sa fie rostice asa cum fericirea nu trebuie sa doara.

Iarasi toamna?

De cateva zile am realizat ca totul devine mai gri. O nuanta rece,care ne face mai boemi, mai tristi si poate (de ce nu?) mai optimisti. Pe mine nu ma face mai vesela, mai plina de culoare, din contra ma intristeaza si ma deprima. Imi plac frunzele colorate ce se astern pe pamantul rece, imi plac razele soarelui care imi zambesc mai palid. Imi palce toamna dar o si detest. Stiu ca totul capata un alt sens, toate se schimba ca mai apoi sa revina la normal. O iubesc pentru simplul motiv ca este foarte colorata. Imi plac frunzele rosii, cele galbene si ruginii care se amesteca intr-un puzzle fara reguli. imi place sa ma plimb printre frunzele ce au pirdut lupta cu vantul si au cazut langa trupul ridat al copacului.
Nu-mi place senzatia pe care mi-o da acest anotimp, o senzatie stranie de liniste ce incearca sa cuprinda totul, sa izoleze natura de restul lumii. O senzatie de singurate si uitare care nu o pot explica ma deprima. Ma deprima sa stiu ca totul se schimba si ca, in curand ne vom da seama ca a mai trecut un an, ca imbatranim.
Toate acestea ma lasa rece si nemiscata. Sunt si eu, o frunza in marele copac numit timp. Nu vreau sa vina iarna, cu toate ca o iubesc, din acelasi simplu motiv: ma va face sa realizez ca totul are un sfarsit.
Doar gandul ca va renaste totul ma mai alina. In rest incerc sa pretuiesc partea buna a toamnei: doar pagini(frunze) rupte dintr-un album plin de amintiri.

inca o zi, inca un rand

A mai trecut o zi fara prietenii mei cei mai buni. Am mai rupt o pagina din calendar fara sa fi retinut ceva inportant din viata. Mi-am facut din nou planuri dar nu marete ci din alea trecatoare. Am citit ziare si am retinut doar niste nume , fara a le fi asociat si chipul. Nu am plantat pana acum nici un pom, nu am sadit nici o floare si nici o casa nu am construit. Daca nu am cu cine de ce sa o proiectez? Pastrez visele doar pentru mine (am devenit mai egoista). Am uitat sa-mi sun prietenele si sa le intreb "ce mai faceti? Va distrati in vacanta?", sau macar sa vad daca imi duc dorul. Eu trebuie sa recunosc ca mie imi lipsesc. Dar imi ocup timpul cu tot felul de nimicuri si uit sa le mai intreb sau ma gandesc ca oricum se distreaza si eu nu. Dar am iesit cu alti colegi in oras. Dar nu e ca atunci cand ieseam cu fetele mele. Mai astept un pic ( vreo 3 luni) si apoi ne vom revedea. Pana atunci mai am sa ma distrez la o nunta si la munca. Cam atat. Daca imi vor duce dorul vor mai trece si pe la pagina mea de blog si vor mai citi un rand. eu cu siguranta o voi face. Pana atunci toata lumea sa se bucure de ce are sau sa ravneasca la binele aproapelui. Glumeam.

Descoperiri tarzii

Astazi m-am gandit. M-am gandit la...nimic. Pur si simplu mi-a venit sa hoinaresc prin spatii mult prea largi si sa descopar orizonturi noi. Am descoperit ceva. N-am descoperit legea gravitatie, pe aia o invatasem la scoala, nici vreo lege a fizicii sau vreo altfel de lege. Am descoperit increderea, prietenia si iubirea. Nu in aceasta ordine si nici in acelasi timp. Dar am mai descoperit singuratatea sau reflectia prin singuratate. Uneori pur si simplu, fara motiv, vrem sa fim singuri. Ii suparam pe cei din jur, ne certam cu ei dar ne iarta. Asa suntem noi oamenii, vrem sa stam singuri dar nu putem trai in salbaticia orasului sau chiar a gandurilor noastre. Pentru asta a inventat Dumnezeu prietenii. I-a lasat cu un scop, ca noi sa ne regasim prin ei si ei sa se ragaseasca prin noi. Uneori ii ignoram sau vrem sa fim lasati in pace, dar tot la prieteni ne intaorcem. Ce ar fi viata fara prieteni? O mare de desert in care singuri ne-am cauta oaza noastra de sperante. Credem ca o vom gasi repede dar ne inselam. Ne invartim in jurul aceluiasi punct fara sa observam ca decorul s-a schimbat. Uneori uitam sa fim alaturi de ei, dar se ridica si ne iarta. Probabil am fost pierduti ca si ei dar in diferita mari de ganduri. Sunt alaturi de noi cand ne este prea greu sa trecem prin toate obstacolele vietii, zambindu-ne cu aceeasi inocenta a unui copil care vrea sa se joace dar isi cauta partenerii. Ce ne-am face fara ei? Am trece prin viata fara a ne uda cu lacrimile certurilor ce fac impacarile mai frumoase si viata mai vesela. Uitam sa pretuim ce avem si mai ales, uitam sa multumim pentru ce avem. Suntem nemultumiti de viata noastra, chiar daca avem cel mai de pret lucru langa noi: prietenii. Multumesc Doamne pentru prietenii pe care uneori ii indepartez de mine. Multumesc pentru viata imperfecta pe care mi-ai dat-o dar care e plina de iubire. Multumesc ca ai lasat pe pamant prietenii.

Unde ai plecat?

Nu am chef de nimic astazi. Am atatea de facut si atatea de trait. Of, ce greu poate sa-mi fie mie sa ma urnesc spre tine. De ce? Ma gandesc ca poate te-ai plictisit de mine si nu mai vrei sa stai langa mine sau cu mine. M-am trezit de dimineata si am realizat ca sunt singura si ca imi va fi greu sa ma dau jos din pat. Mi-a luat o vesnicie, dar pe tine tot nu te-am gasit langa mine. Of, ce greu imi este astazi. Fara tine nu pot face nimic, sunt ca o leguma, poate mai rau. De abia pot sa imi fac cafeaua. Mai am un pic si imi vine sa lenevesc toata ziua, gandindu-ma unde ai putut sa te ascunzi. Of, chef nenorocit, de ce ai plecat tocmai acum? Nu stiai ca trebuie sa termin ce am inceput? M-ai lasat asa , fara sa spui nimic, fara sa ma anunti, fara sa-mi fi lasat macar un bilet de adio? Poti sa te intorci la mine dar nu cred ca te voi mai primi eu. Atunci poate imi voi fi gasit eu pe altcineva sau poate vreau sa raman singura. Chef nenorocit, ai plecat ...si bun ramas.

Pentru ploaie

De o saptamana toate gandurile mele s-au oprit la tine. Adica tu ai fost cea care ai vrut s ama gandesc la tine. Tot timpul acesta m-ai chinuit. A trebuit sa port dupa mine umbrela pentru a ma adaposti de toate cate aveai tu sa spui. Mai bine zis m-ai indispus si nu am gasit remediu. Nu te-ai gandit ca , poate cineva nu te vrea?
Ma gandesc ca poate iti este greu si vrei sa plangi. Dar de ce? Stiai ca ma intristezi si pe mine? Poate ca nu, esti mult prea egoista sa iti dai seama. Sau poate vrei sa mai planga cineva cu tine? Sincer eu nu prea am chef sa planga. Sunt prea ocupata. Poate vrei sa revii alta data, cand poate ne vom simti la fel si vom vrea sa plangem amandoua?
Acum vreau eu sa te rog ceva, sau mai bine zis vreau sa-ti dau un sfat. Mai lasa si tu soarele sa rasara, sa incalzeasca si sa usuce lacrimile pe care u le versi.

Un alt fel de amintiri

“M-ai privit pentru o clipa si mi-am dat seama de ceea ce urma sa se intample. Privirea ta era mult prea infricosata si te trada. Nu te puteai opri din fumat, dadeai semne de nervozitate. Chipul tau era intunecat, nu mai era acelasi pe care il iubisem. Devenise un chip din miile de masti pe care le vedem in fiecare zi in drumul nostru spre nicaieri. Imi era teama, darn u de tine nici de ceea ce urma sa se intample, ci de zbuciumul prin care treceai. Ma gandeam ca poate nu ar trebui sa-ti spun ceea ce era mai mult ca evident. Poate ar fi trebuit sa-ti aman chinul pentru alta zi…o zi cand chipul tau va fi senin si nu va reactiona asa de violent. Erai prea dulce pentru a deveni o simpla masca. Dar…ai preferat sa-mi infrang pornirile si sa fac pana la urma ceea ce vroiai. Nu mi-a fost usor, parca tot ceea ce te chinuia pe tine ma poseda. Incepusem sa tremor, nu de frig si nici de teama ca puteam sa-ti fac vreun rau. Pana la urma tu ai luat decizia pentru mine. Imi era teama…da teama dar de singuratate. Nu puteam sa cred ca pana la urma eram singura din lume ce trecea prin acel chin. Te pierdeam, dar nu pentru altcineva ci pentru ceva. Era dureros sa vad cum ceva abstract mi te lua si eu trebuia sa-ti dau vestea cea proasta.
Toata ziua incercasem sa aman inevitabilul si sa gasesc un motiv pentru care nu trebuia sa te sacrifice. Am cautat in toate colturile camerei, in toate sertarele pline de amintiri, in toate zambetele asternute pe hartie. Pana si in parfumul cuvintelor asternute pe o coala ingalbenita de vreme si murdara la un colt de cafeaua pe care o sorbeai in momentul in care imi asterneai sentimentele tale. Te sorbeam din acele mici imagini ca si cum ar fi urmat o despartire pe vecie. Ma durea ca urma sa fiu cea care te raneste, ca eu trebuie sa fiu doctorul ce provoaca o durere si nu cel ce o vindeca. Am lasat totul pe seama timpului, care poate va reusi sa te reintregeasca, sa te faca la fel de frumos si senin cum erai cand mi-ai zambit prima oara.
Te-am ranit si poate as merita sa nu mai pot sa zambesc asa cum o faceam in alte timpuri. Poate ar fi trebuit sa le inghetam asa cum iti propusesem intr-o zi mult prea fierbinte sic and totul ne era permis. Dar ai preferat sa nu-ti doresti nimic decat…sa fii fericit. Cata banalitate a putut iesi atunci din launtrul tau. Dar ai mai ramas tacut cateva secunde pana sa-mi spui cateva vorbe. Stiam ca te mai framanta ceva si nu vroiai sa-mi spui. Ai preferat tacerea …asa cum eu prefer sa tac …sa uit…sa ….pun punct.
Acum nu pot sa te intreb decat atat: “ te mai gandesti la mine?. Eu da…mereu…pentru ca stiu ca te intrebi daca eu ma mai gandesc la tine…”. Poate suna banal aceasta marturisire dar mi-a luat mult timp sa ma gandesc la ceea ce am pierdut. Nu am stiut sa aleg si am pierdut totul. M-am jucat cu deciziile importante ale vietii si am esuat. N-am crezut ca pot pierde, ca pot fi tratata ca ceilalti muritori, ca tot norocul meu avea sa se termine.
Imi promisese cineva ca mereu voi fi o persoana speciala si ca totul va fi asa cum imi doresc. Asa incepusem si eu sa cred pana cand a venit ziua mult prea fierbinte pentru orice vietate de pe taramul acesta. Cred ca ti-ai dorit, undeva in adancurile tale, sa nu mai fiu eu cea pe care o iubeste toata lumea, ci numai tu. Ai fost foarte egoist si cred ca pana la urma egoismul tau exagerat m-a pierdut pana la urma.
Acum e prea tarziu sa ma intorc la ceea ce a fost in ziua 0. Nu are rost si nici nu vreau. Oricum nu puteam sa dau inapoi, tu ma provocai prea mult. Daca stau mai mult cu privirea atintita spre fereastra pe care acum ai deschis-o cred ca ajung sa dau vina pe tine. Dap. “Tu erai cel care nu ai facut compromisuri si care ai preferat sa ma sacrifici.” Suna bine in mintea mea, dar in realitate…ce rost are sa cautam vinovati cand lucrurile vor ramane asa? Pun intrebari dar raspunde cineva?

O alta zi…
M-am trezit cu aceeasi framantare a mintii mele. Am incercat sa-mi beau cafeau linistita in fata tuturor problemelor si sa le dau ignore mai apoi. M-am strecurat apoi din cercul care ma inconjura (se gandisera ca voi ceda, dar am reusit sa le infrang) si am luat o gura din aerul proaspat al diminetii. M-am asezat apoi in fata calculatorului crezand ca tu nu vei ma fi acolo. Te ranisem in speranta ca vei pleca, ca nu vei mai reveni vreodata. Se dovedi ca ma inselasem din nou. Uitasem sa scot poza ta de pe desktop iar acum imi zambeai de parca toata furtuna nu a fost. Zambetul tau imi trada emotiile . Credeam ca iti spusesem tot si ca ma vei lasa in pace. In graba mea de a te indeparta de toate sentimentele mele uitasem sa-ti spun ca inca te iubesc. Cred ca pana la urma tu ai fost cel care m-a ranit. De fapt eu fusesem cea sado. Acum ma chinui singura luptand impotriva unor sentimente care nu vor sa se stinga. De ce?
Poate ar trebui sa merg sa discut cu cineva despre problemele mele. Dar totul se rezuma la tine. Ce as mai putea sa fac decat sa incep sa te urasc pentru ca nu m-ai invatat sa traiesc si fara tine, ca totul se poate rezuma la un inceput si apoi la un sfarsit? Am invatat singura ca dupa orice sfarsit trebuie sa dam un alt sens vietii si sa ne creem un alt inceput. Multe intrebari vor ramane fara raspuns dar vreau sa-ti las tie placerea de a descoperi ceea ce nici nu s-a spus intre noi.
M-ai privit cu ura in seara aceea in care am declarat relatia nostra in moarte clinica. A trebuit sa-ti ingropi singur sentimentele si nu aveai pe cine sa te sprijini. Universul tau se termina cu …ceva trist, mult prea macabru pentru imaginatia ta. Atunci ai hotarat sa ma bantui mereu, cu fiecare clipa in care ne zaream chiar si pe furis. Pana la urma nu intelegeam nici unul dintre noi ce se intampla. Tu mai ai amintirile cu mine? Le mai pastrezi in acelasi sertar al biroului? Eu nu am putut renunta la amintiri asa cum am renuntat la tine. Nu pot, sunt singurele martore la fericirea mea si acum plang odata cu mine.
Nu ti-am spus ca o prietena de a mea , mult prea curioasa din fire a descoperit toate amintirile ascunse. Nu a stiut ce face, caci toate ranile vindecate atunci s-au deschis. M-a intrebat cine esti si ce crezi ca i-am raspuns? Nu i-am raspuns cateva minute, am tacut si am plans. Nici acum dupa atata timp nu am putut sa-mi opresc lacrimile. Daca ai fi aici mi-ai spune ca a fost o decizie idioata si ca a fost numai a mea. Mi-ai spune suparat ca ai incercat sa ma faci sa renunt la ideea mea, dar am fost prea incapatanata si ca acum merit ceea ce mi se intampla. Ti-as spune ca esti prea crud cu mine, ca nici tu nu ai avut argumente prea puternice sa ma faca sa renunt.
Mi-am scos din dulap toate cate imi aminteau de tine. Absolut tot, pana si cele cateva randuri scrise in gluma in gradina. Atunci nu le-am inteles, acum nici atat. Ai fost mult prea plin de secrete si de surprize pentru a de putea descifra. Mereu altfel si mereu mai inchis. Reactiile tale au fost si vor ramane un mister pentru mine. Chiar ai fost de neinteles. Oare de ce? Ma mai doare cand vantul imi trece printer plete, ma mai doare gandul ca te-am pierdut. Dar stii ce? Nu ma doare faptul ca ai suferit si tu in acelasi timp, ca ai fost partas la nedreptatea comisa de mine, ca nu ai facut nimic, m-ai lasat sa ma sinucid in propriile mele fapte. Si mai stii ceva? Tocmai iubirea mea pentru tine m-a facut sa iau aceea decizie. Poate, doar poate, daca ai fi incercat un pic mai mult sa ma opresti ai fi reusit. Nu ai facut-o. Meriti sa suferi alaturi de mine.”

Asa ar incepe povestea care tocmai se termina. Sentimente aruncate pe o bucata de hartie si pe care timpul nu le va ierta. Se termina prea devreme, nici macar inceputul nu este unul prea convingator. Nici actorii nu se cunosc. S-au vazut intamplator prin vitrina unui magazin si de atunci nu s-au mai putut dezlipi unul de celalat. Cel putin pana in momentul despartirii. Au schimbat priviri si nu numai. S-au gasit foarte usor a doua zi in parc, in parcul din fata aceluiasi magazin. Se priveau in tacere de parca se cunosteau de cand lumea si abia acum s-au reintalnit. Nu puteau vorbi timp de cateva minute, pana cand interveni un batranel simpatic si intreba timid “cat este ceasul?”. Au zambit si atunci ea a vorbit. De atunci au pierdut nopti in fata unor situatii posibile si pe un mal de parau. Nu se sarutau, doar vorbeau, isi povesteau viata, aveau incredere unul in celalat. Intre ei exista o intelegere tacuta, sa nu se destainuie si altcuiva, pentru erau trairile lor, nu puteau sa se explice celorlalti, nu ar fi inteles. / Alexandra S.

Doar eu si ...tu

Mi-a venit asa sa scriu. Imi era dor sa tastez. Nu o mai facusem demult, aproape ca uitasem cum este. Mi-am adus aminte ca este cel mai intelept prieten am meu. De ce? Pentru ca stiu sigur ca ma asculta si nu incearca sa ma contrazica sau sa-mi dea sfaturi pe care nici el nu le-ar asculta. Este simplu. De ar fi si viata asa de simpla, dar oricum tot am gasi o cale sa ne-o complicam, asa ca ce rost ar avea sa ne plangem? Poate doar san e simtim mai liberi, sa fim eliberati de o povara pe care am dus-o prea mult cu noi. Totusi, nu-I prea simplu?
Uneori simtim nevoie sa ne gandim la trecut, sa ne imaginam cum ar fi fost daca toate celelate fapte sau ironii ale sortii nu ar fi urmat. Cadem in melancolie si ne ridicam doar dupa ce ne dam seama ca oricum rezultatul ar fi fost acelasi. Adica tot ne-ar fi ras soarta in fata si ne-ar fi spus “ stii, trebuie sa suferi si tu, ai fost prea mult timp fericita”. Si te intrebi cum se poate una ca asta? Adica fericirea ta nu poate dura mai mult de cateva clipe? Si apoi te incapatanezi sa-ti iei fericirea in maini, sa nu o lasi sa cada prada deziluziei. Degeaba. Poate ai uitat dar dupa fericire urmeaza firesc tristete…dar… dupa furtuna mai rasare cate un soare mai puternic care aproape te orbeste si iti sterge toate suferintele. Dar uiti sa ai rabdare, sau te grabesti prea mult sa prinzi fericirea de aripi si s-o inchizi in sufletul tau incat uiti ca mai poti sa cazi. Sau poti fugi dupa o amagire.