Doar eu si ...tu

Mi-a venit asa sa scriu. Imi era dor sa tastez. Nu o mai facusem demult, aproape ca uitasem cum este. Mi-am adus aminte ca este cel mai intelept prieten am meu. De ce? Pentru ca stiu sigur ca ma asculta si nu incearca sa ma contrazica sau sa-mi dea sfaturi pe care nici el nu le-ar asculta. Este simplu. De ar fi si viata asa de simpla, dar oricum tot am gasi o cale sa ne-o complicam, asa ca ce rost ar avea sa ne plangem? Poate doar san e simtim mai liberi, sa fim eliberati de o povara pe care am dus-o prea mult cu noi. Totusi, nu-I prea simplu?
Uneori simtim nevoie sa ne gandim la trecut, sa ne imaginam cum ar fi fost daca toate celelate fapte sau ironii ale sortii nu ar fi urmat. Cadem in melancolie si ne ridicam doar dupa ce ne dam seama ca oricum rezultatul ar fi fost acelasi. Adica tot ne-ar fi ras soarta in fata si ne-ar fi spus “ stii, trebuie sa suferi si tu, ai fost prea mult timp fericita”. Si te intrebi cum se poate una ca asta? Adica fericirea ta nu poate dura mai mult de cateva clipe? Si apoi te incapatanezi sa-ti iei fericirea in maini, sa nu o lasi sa cada prada deziluziei. Degeaba. Poate ai uitat dar dupa fericire urmeaza firesc tristete…dar… dupa furtuna mai rasare cate un soare mai puternic care aproape te orbeste si iti sterge toate suferintele. Dar uiti sa ai rabdare, sau te grabesti prea mult sa prinzi fericirea de aripi si s-o inchizi in sufletul tau incat uiti ca mai poti sa cazi. Sau poti fugi dupa o amagire.