Descoperiri tarzii

Astazi m-am gandit. M-am gandit la...nimic. Pur si simplu mi-a venit sa hoinaresc prin spatii mult prea largi si sa descopar orizonturi noi. Am descoperit ceva. N-am descoperit legea gravitatie, pe aia o invatasem la scoala, nici vreo lege a fizicii sau vreo altfel de lege. Am descoperit increderea, prietenia si iubirea. Nu in aceasta ordine si nici in acelasi timp. Dar am mai descoperit singuratatea sau reflectia prin singuratate. Uneori pur si simplu, fara motiv, vrem sa fim singuri. Ii suparam pe cei din jur, ne certam cu ei dar ne iarta. Asa suntem noi oamenii, vrem sa stam singuri dar nu putem trai in salbaticia orasului sau chiar a gandurilor noastre. Pentru asta a inventat Dumnezeu prietenii. I-a lasat cu un scop, ca noi sa ne regasim prin ei si ei sa se ragaseasca prin noi. Uneori ii ignoram sau vrem sa fim lasati in pace, dar tot la prieteni ne intaorcem. Ce ar fi viata fara prieteni? O mare de desert in care singuri ne-am cauta oaza noastra de sperante. Credem ca o vom gasi repede dar ne inselam. Ne invartim in jurul aceluiasi punct fara sa observam ca decorul s-a schimbat. Uneori uitam sa fim alaturi de ei, dar se ridica si ne iarta. Probabil am fost pierduti ca si ei dar in diferita mari de ganduri. Sunt alaturi de noi cand ne este prea greu sa trecem prin toate obstacolele vietii, zambindu-ne cu aceeasi inocenta a unui copil care vrea sa se joace dar isi cauta partenerii. Ce ne-am face fara ei? Am trece prin viata fara a ne uda cu lacrimile certurilor ce fac impacarile mai frumoase si viata mai vesela. Uitam sa pretuim ce avem si mai ales, uitam sa multumim pentru ce avem. Suntem nemultumiti de viata noastra, chiar daca avem cel mai de pret lucru langa noi: prietenii. Multumesc Doamne pentru prietenii pe care uneori ii indepartez de mine. Multumesc pentru viata imperfecta pe care mi-ai dat-o dar care e plina de iubire. Multumesc ca ai lasat pe pamant prietenii.