Unde ai plecat?

Nu am chef de nimic astazi. Am atatea de facut si atatea de trait. Of, ce greu poate sa-mi fie mie sa ma urnesc spre tine. De ce? Ma gandesc ca poate te-ai plictisit de mine si nu mai vrei sa stai langa mine sau cu mine. M-am trezit de dimineata si am realizat ca sunt singura si ca imi va fi greu sa ma dau jos din pat. Mi-a luat o vesnicie, dar pe tine tot nu te-am gasit langa mine. Of, ce greu imi este astazi. Fara tine nu pot face nimic, sunt ca o leguma, poate mai rau. De abia pot sa imi fac cafeaua. Mai am un pic si imi vine sa lenevesc toata ziua, gandindu-ma unde ai putut sa te ascunzi. Of, chef nenorocit, de ce ai plecat tocmai acum? Nu stiai ca trebuie sa termin ce am inceput? M-ai lasat asa , fara sa spui nimic, fara sa ma anunti, fara sa-mi fi lasat macar un bilet de adio? Poti sa te intorci la mine dar nu cred ca te voi mai primi eu. Atunci poate imi voi fi gasit eu pe altcineva sau poate vreau sa raman singura. Chef nenorocit, ai plecat ...si bun ramas.

Pentru ploaie

De o saptamana toate gandurile mele s-au oprit la tine. Adica tu ai fost cea care ai vrut s ama gandesc la tine. Tot timpul acesta m-ai chinuit. A trebuit sa port dupa mine umbrela pentru a ma adaposti de toate cate aveai tu sa spui. Mai bine zis m-ai indispus si nu am gasit remediu. Nu te-ai gandit ca , poate cineva nu te vrea?
Ma gandesc ca poate iti este greu si vrei sa plangi. Dar de ce? Stiai ca ma intristezi si pe mine? Poate ca nu, esti mult prea egoista sa iti dai seama. Sau poate vrei sa mai planga cineva cu tine? Sincer eu nu prea am chef sa planga. Sunt prea ocupata. Poate vrei sa revii alta data, cand poate ne vom simti la fel si vom vrea sa plangem amandoua?
Acum vreau eu sa te rog ceva, sau mai bine zis vreau sa-ti dau un sfat. Mai lasa si tu soarele sa rasara, sa incalzeasca si sa usuce lacrimile pe care u le versi.

Un alt fel de amintiri

“M-ai privit pentru o clipa si mi-am dat seama de ceea ce urma sa se intample. Privirea ta era mult prea infricosata si te trada. Nu te puteai opri din fumat, dadeai semne de nervozitate. Chipul tau era intunecat, nu mai era acelasi pe care il iubisem. Devenise un chip din miile de masti pe care le vedem in fiecare zi in drumul nostru spre nicaieri. Imi era teama, darn u de tine nici de ceea ce urma sa se intample, ci de zbuciumul prin care treceai. Ma gandeam ca poate nu ar trebui sa-ti spun ceea ce era mai mult ca evident. Poate ar fi trebuit sa-ti aman chinul pentru alta zi…o zi cand chipul tau va fi senin si nu va reactiona asa de violent. Erai prea dulce pentru a deveni o simpla masca. Dar…ai preferat sa-mi infrang pornirile si sa fac pana la urma ceea ce vroiai. Nu mi-a fost usor, parca tot ceea ce te chinuia pe tine ma poseda. Incepusem sa tremor, nu de frig si nici de teama ca puteam sa-ti fac vreun rau. Pana la urma tu ai luat decizia pentru mine. Imi era teama…da teama dar de singuratate. Nu puteam sa cred ca pana la urma eram singura din lume ce trecea prin acel chin. Te pierdeam, dar nu pentru altcineva ci pentru ceva. Era dureros sa vad cum ceva abstract mi te lua si eu trebuia sa-ti dau vestea cea proasta.
Toata ziua incercasem sa aman inevitabilul si sa gasesc un motiv pentru care nu trebuia sa te sacrifice. Am cautat in toate colturile camerei, in toate sertarele pline de amintiri, in toate zambetele asternute pe hartie. Pana si in parfumul cuvintelor asternute pe o coala ingalbenita de vreme si murdara la un colt de cafeaua pe care o sorbeai in momentul in care imi asterneai sentimentele tale. Te sorbeam din acele mici imagini ca si cum ar fi urmat o despartire pe vecie. Ma durea ca urma sa fiu cea care te raneste, ca eu trebuie sa fiu doctorul ce provoaca o durere si nu cel ce o vindeca. Am lasat totul pe seama timpului, care poate va reusi sa te reintregeasca, sa te faca la fel de frumos si senin cum erai cand mi-ai zambit prima oara.
Te-am ranit si poate as merita sa nu mai pot sa zambesc asa cum o faceam in alte timpuri. Poate ar fi trebuit sa le inghetam asa cum iti propusesem intr-o zi mult prea fierbinte sic and totul ne era permis. Dar ai preferat sa nu-ti doresti nimic decat…sa fii fericit. Cata banalitate a putut iesi atunci din launtrul tau. Dar ai mai ramas tacut cateva secunde pana sa-mi spui cateva vorbe. Stiam ca te mai framanta ceva si nu vroiai sa-mi spui. Ai preferat tacerea …asa cum eu prefer sa tac …sa uit…sa ….pun punct.
Acum nu pot sa te intreb decat atat: “ te mai gandesti la mine?. Eu da…mereu…pentru ca stiu ca te intrebi daca eu ma mai gandesc la tine…”. Poate suna banal aceasta marturisire dar mi-a luat mult timp sa ma gandesc la ceea ce am pierdut. Nu am stiut sa aleg si am pierdut totul. M-am jucat cu deciziile importante ale vietii si am esuat. N-am crezut ca pot pierde, ca pot fi tratata ca ceilalti muritori, ca tot norocul meu avea sa se termine.
Imi promisese cineva ca mereu voi fi o persoana speciala si ca totul va fi asa cum imi doresc. Asa incepusem si eu sa cred pana cand a venit ziua mult prea fierbinte pentru orice vietate de pe taramul acesta. Cred ca ti-ai dorit, undeva in adancurile tale, sa nu mai fiu eu cea pe care o iubeste toata lumea, ci numai tu. Ai fost foarte egoist si cred ca pana la urma egoismul tau exagerat m-a pierdut pana la urma.
Acum e prea tarziu sa ma intorc la ceea ce a fost in ziua 0. Nu are rost si nici nu vreau. Oricum nu puteam sa dau inapoi, tu ma provocai prea mult. Daca stau mai mult cu privirea atintita spre fereastra pe care acum ai deschis-o cred ca ajung sa dau vina pe tine. Dap. “Tu erai cel care nu ai facut compromisuri si care ai preferat sa ma sacrifici.” Suna bine in mintea mea, dar in realitate…ce rost are sa cautam vinovati cand lucrurile vor ramane asa? Pun intrebari dar raspunde cineva?

O alta zi…
M-am trezit cu aceeasi framantare a mintii mele. Am incercat sa-mi beau cafeau linistita in fata tuturor problemelor si sa le dau ignore mai apoi. M-am strecurat apoi din cercul care ma inconjura (se gandisera ca voi ceda, dar am reusit sa le infrang) si am luat o gura din aerul proaspat al diminetii. M-am asezat apoi in fata calculatorului crezand ca tu nu vei ma fi acolo. Te ranisem in speranta ca vei pleca, ca nu vei mai reveni vreodata. Se dovedi ca ma inselasem din nou. Uitasem sa scot poza ta de pe desktop iar acum imi zambeai de parca toata furtuna nu a fost. Zambetul tau imi trada emotiile . Credeam ca iti spusesem tot si ca ma vei lasa in pace. In graba mea de a te indeparta de toate sentimentele mele uitasem sa-ti spun ca inca te iubesc. Cred ca pana la urma tu ai fost cel care m-a ranit. De fapt eu fusesem cea sado. Acum ma chinui singura luptand impotriva unor sentimente care nu vor sa se stinga. De ce?
Poate ar trebui sa merg sa discut cu cineva despre problemele mele. Dar totul se rezuma la tine. Ce as mai putea sa fac decat sa incep sa te urasc pentru ca nu m-ai invatat sa traiesc si fara tine, ca totul se poate rezuma la un inceput si apoi la un sfarsit? Am invatat singura ca dupa orice sfarsit trebuie sa dam un alt sens vietii si sa ne creem un alt inceput. Multe intrebari vor ramane fara raspuns dar vreau sa-ti las tie placerea de a descoperi ceea ce nici nu s-a spus intre noi.
M-ai privit cu ura in seara aceea in care am declarat relatia nostra in moarte clinica. A trebuit sa-ti ingropi singur sentimentele si nu aveai pe cine sa te sprijini. Universul tau se termina cu …ceva trist, mult prea macabru pentru imaginatia ta. Atunci ai hotarat sa ma bantui mereu, cu fiecare clipa in care ne zaream chiar si pe furis. Pana la urma nu intelegeam nici unul dintre noi ce se intampla. Tu mai ai amintirile cu mine? Le mai pastrezi in acelasi sertar al biroului? Eu nu am putut renunta la amintiri asa cum am renuntat la tine. Nu pot, sunt singurele martore la fericirea mea si acum plang odata cu mine.
Nu ti-am spus ca o prietena de a mea , mult prea curioasa din fire a descoperit toate amintirile ascunse. Nu a stiut ce face, caci toate ranile vindecate atunci s-au deschis. M-a intrebat cine esti si ce crezi ca i-am raspuns? Nu i-am raspuns cateva minute, am tacut si am plans. Nici acum dupa atata timp nu am putut sa-mi opresc lacrimile. Daca ai fi aici mi-ai spune ca a fost o decizie idioata si ca a fost numai a mea. Mi-ai spune suparat ca ai incercat sa ma faci sa renunt la ideea mea, dar am fost prea incapatanata si ca acum merit ceea ce mi se intampla. Ti-as spune ca esti prea crud cu mine, ca nici tu nu ai avut argumente prea puternice sa ma faca sa renunt.
Mi-am scos din dulap toate cate imi aminteau de tine. Absolut tot, pana si cele cateva randuri scrise in gluma in gradina. Atunci nu le-am inteles, acum nici atat. Ai fost mult prea plin de secrete si de surprize pentru a de putea descifra. Mereu altfel si mereu mai inchis. Reactiile tale au fost si vor ramane un mister pentru mine. Chiar ai fost de neinteles. Oare de ce? Ma mai doare cand vantul imi trece printer plete, ma mai doare gandul ca te-am pierdut. Dar stii ce? Nu ma doare faptul ca ai suferit si tu in acelasi timp, ca ai fost partas la nedreptatea comisa de mine, ca nu ai facut nimic, m-ai lasat sa ma sinucid in propriile mele fapte. Si mai stii ceva? Tocmai iubirea mea pentru tine m-a facut sa iau aceea decizie. Poate, doar poate, daca ai fi incercat un pic mai mult sa ma opresti ai fi reusit. Nu ai facut-o. Meriti sa suferi alaturi de mine.”

Asa ar incepe povestea care tocmai se termina. Sentimente aruncate pe o bucata de hartie si pe care timpul nu le va ierta. Se termina prea devreme, nici macar inceputul nu este unul prea convingator. Nici actorii nu se cunosc. S-au vazut intamplator prin vitrina unui magazin si de atunci nu s-au mai putut dezlipi unul de celalat. Cel putin pana in momentul despartirii. Au schimbat priviri si nu numai. S-au gasit foarte usor a doua zi in parc, in parcul din fata aceluiasi magazin. Se priveau in tacere de parca se cunosteau de cand lumea si abia acum s-au reintalnit. Nu puteau vorbi timp de cateva minute, pana cand interveni un batranel simpatic si intreba timid “cat este ceasul?”. Au zambit si atunci ea a vorbit. De atunci au pierdut nopti in fata unor situatii posibile si pe un mal de parau. Nu se sarutau, doar vorbeau, isi povesteau viata, aveau incredere unul in celalat. Intre ei exista o intelegere tacuta, sa nu se destainuie si altcuiva, pentru erau trairile lor, nu puteau sa se explice celorlalti, nu ar fi inteles. / Alexandra S.